Ce am fost eu? Naivă? Îndrăgostită? Încă nu știu să îmi răspund însă încet viața îmi va trimite tot felul de răspunsuri, probabil am să aflu și ce am fost eu pentru omul perete. Am iubit cu toata ființa mea și m-am urât și pedepsit pe mine în loc să mă iubesc mai presus de tot. Sunt împăcată, greu de crezut dar sunt, am dat tot din mine și nu regret nimic. Pânza de pe ochii mei a dispărut într-o clipită iar tot adevărul a ieșit încet la suprafață iar oamenii spun că ar trebui să fiu fericită, să profit de o nouă viață, să îmi setez țeluri mai înalte și să mulțumesc zilnic. Cred că oamenii au dreptate. Eu sunt cea mai importantă ființă care-mi poate controla viața și totul stă în mâinile mele care au fost candva mult prea neputincioase să se apere. Mă apar pe mine și pe copilul meu de o viață negativă și grea, copilul meu va descoperi frumusețea și bucuria în lucruri mărunte și se va dezvolta armonios și fără răni care să nu se închidă în veci. Eu trăiesc pentru mine și copilul meu, trăiesc pentru că nu mi-am împlinit menirea, trăiesc pentru că iubesc să o fac și pentru că nu îmi clădesc fericirea pe material. Tu, cel care citești, probabil m-ai judecat mult și te-ai gândit adesea de ce mă supun unei astfel de situații, eu nu m-am supus, am sperat și am crezut că toată iubirea mea va vindeca și va repara ceva ce au nenorocit alții cu mult timp înaintea mea. Mi-am imaginat că pot vindeca rănile groaznice ale unui trecut sumbru însă m-am transformat în victimă, da, adevărată victimă.
Nu mai sunt victimă și nici nu am să mai fiu! Mă iubesc întâi pe mine și implicit pe copilul rupt din mine! Aleg ca măcar de acum să mă respect.
Mă înclin! Iertați-mă voi ce știți că v-am greșit pierdută fiind în altă realitate!
